M-am trezit cu ochii închiși și fără nicio motivație de a-mi părăsi cearceafurile reci și perna mototolită. Nălucile nopții s-au speriat de răsărit și s-au ascuns în coșmaruri încă nevisate, dar perdeaua violetă ascundea un soare cenușiu, iar toamna îmi plângea la geam cu picuri împietriți. Camera-mi părea goală, un colț de perete sângera.
Amorțită de sufletul pustiit, m-am ridicat din altarul singurătății și cu pași apăsați m-am legănat până în fața oglinzii. Am încercat să mă privesc în ochi pentru a descoperi o licărire din dorința care m-a călăuzit pe lungul drum al vieții până în dimineața apusului tuturor speranțelor, tuturor credințelor, tuturor culorilor. Dar, nimic. Chipul nu-și găsea reflecția, intemnitata în lumea de dincolo. Cafeaua mirosea a trecut.
No comments:
Post a Comment