Este 15 ianuarie. Seara s-a lăsat tăcută şi rece. Podoabele de Crăciun încă îmbracă oraşul tremurând, deşi vremea lor a trecut. Magia s-a risipit în milioane de steluţe colorate, care s-au ridicat spre cer jucându-se cu norii pufoşi ca o vată de zahăr. Dacă nu vom înceta să credem, dacă vom mai ştii să visăm, poate în decembrie viitor vor aluneca din nou lin spre sufletele noastre.
Acum, oamenii sunt grăbiţi pe stradă, au aripile frânte, minţile le sunt străbătute de multe gânduri mărunte. Nu mai au răbdare să admire spectacolul feeric al nopţilor de sărbătoare. Într-un brad, desprins parcă dintr-o poveste cu Crăiasa Zăpezilor, mii de beculeţe strălucesc ca nişte lacrimi de lumină, beteala roşie pare o rană sângerândă, globurile de sticlă, pictate cu dorinţe nespuse, arârnă greu pe crengile căzute în uitare. Câţiva paşi mai încolo, un om de zăpadă cu zâmbetul desenat din nasturi, se topeşte într-o singurătate îngheţată.
O fetiţă cu un ursuleţ de pluş în braţe se apropie de brad şi se uită vrăjită la ornamentele care i se par ireal de frumoase. "Spirituşii l-au împodobit cu multă dragoste", se gândeşte fetiţa, apoi fuge la omul de zăpadă. Pentru ea Crăciunul nu înseamnă o dată în calendar, ci o căldură interioară. Nu cadourile de la Moş Crăciun o fac fericită, ci atmosfera de pace şi armonie a sărbătorilor. Nu are nevoie de un motiv ca sa iubescă sau ca să dăruiască. Cu ochii plini de inocenţă priveşte spre cerul infinit şi fulgi de nea încep să cadă. Până dimineaţa întreaga lume va fi acoperită cu o pătură albă. Şi încă ninge, ninge...
No comments:
Post a Comment